Ursi brun-carpatini

Ursus altos, deşi răspândit în toată regiunea holarctică, pentru români ursul brun este un animal prin excelenţă românesc.

Prezent în folclor din cele mai vechi timpuri, amintit de Mircea Eliade ca totem al unora dintre călugării luptători daci, ursul a devenit o figură legendară, privit cu teamă şi admiraţie chiar şi de orăşeni.

Animal deosebit de puternic, aparţinând familiei Urside, ursul brun românesc - privit de mulţi biologi ca sub-specie încă neînregistrată - are un corp de până la 2,5 m lungime, o înălţime la greabăn de până spre 1,5 m şi o greutate maximă de 600 kg. Ursul brun poate trăi până la 30 de ani în natură şi până la 50 de ani în captivitate[1]. Este un animal plantigrad, iar ghiarele nu sunt retractile, imprimându-se în mers odată cu talpa şi degetele.

Denumirea ştiinţifică a cunoscut numeroase variaţii. Cea în uz la ora actuală este Ursus arctos arctos, Linne, 1785.

Ursul brun are o blană deasă, mult apreciată, cu două rânduri de peri, spicul şi puful. Deşi culoarea de bază este cea brun-cafenie, variaţiile sunt dosebit de mari, de la urşi roşcaţi la cei aproape negri. Unele exemplare prezintă pete albe la baza gâtului, formând uneori un adevărat guler, asemănător cu cel al ursului gulerat de Himalaya.

Dentiţia este tipică de omnivor, cu canini puternici şi molari rotunjiţi.

Ursul brun mai este răspândit de asemenea, în America de Nord (Alaska, Canada), cât şi în Rusia, unde există cea mai mare populaţie (120.000[necesită citare]). În afara României, în Europa se mai găsesc efective în Scandinavia, Polonia, Cehia şi Slovacia, cât şi în Franţa sau Spania (în Munţii Pirinei). Aici numărul de urşi bruni este foarte redus - doar câteva zeci de exemplare. În Insulele Britanice a dispărut.